Când Primăvara îți dă viscol, temperaturi cu multe grade sub minus și gheață ca la Polul Nord, îți pregătești echipamentul, florile, modelul și realizezi o ședință foto de poveste: „Spirited Away„(2010), Kirstie Mitchell Photography. Sau faci un bulgăre de zăpadă în formă de inimă.
Cu toții am văzut, de-a lungul timpului, chipul luminos al Sfântului Nicolae din icoane și felicitări, oferind cu bucurie cadouri copiilor, în acestea din urmă.
În anul 1950, în urma unor reparații la cripta în care Sfântul Nicolae este înmormântat (în Basilica ce-i poartă numele din Bari, Italia), la cererea Vaticanului, osemintele i-au fost preluate, pentru scurt timp, pentru analiză. Atunci, experții au efectuat mii de măsurători asupra craniului și celorlalte oseminte, folosind inclusiv radiografia, pentru a încerca să reconstruiască trăsăturile faciale ale Sfântului Nicolae. Cercetările au continuat până în 2004, când expertul antropolog Caroline Wilkinson a preluat toate datele, încercând, cu ajutorul tehnologiei, să construiască dintr-un lut virtual, chipul Sfântului. Abia în 2014, când resursele tehnologiei moderne 3D i-au fost la îndemână, împreună cu expertul Mark Roughly, au prezentat publicului Chipul Sfântului Nicolae, cel mai aproape de realitate:
Mai mult decât o ocazie de a cumpăra, primi sau oferi cadouri, ziua de 6 Decembrie a fiecărui an (ziua în care Sfântul Nicolae a murit) este un prilej de a ne aduce aminte de bunătatea lui și de sacrificiile pe care le-a făcut pentru semenii lui. Acum, că avem și chipul său adevărat păstrat în suflete, putem să continuăm tradiția împărțirii de bucurii și în zilele de peste an?
Gânduri bune,
Alice Blue.
Sursă: www.stnicholascenter.org
Dacă am mai auzit, până acum, de cupluri care aleg să doneze banii primiți la nuntă în contul unor ONG-uri, iată încă o surpriză binevenită: Meghan Butler, o mireasă din Carolina de Nord, SUA, împreună cu soțul ei, nu doar că au ales să doneze banii pe care i-ar fi cheltuit cu mărturiile pentru invitați unui adăpost pentru animale, ci au luat decizia și să înlocuiască tradiționalele buchete de flori, și al ei, și al domnișoarelor de onoare, cu niște adorabili cățeluși, gata de adoptat!
Articolul, publicat în revista People, ne-o descrie pe Meghan ca fiind o mare iubitoare de animale (cum altfel?) și descoperim, totodată, că s-ar putea să vorbim de un trend al cățelușilor-buchet, pentru că și ea s-a inspirat din fotografiile unei alte mirese când a ales alternativa unei nunți cu tema All you need is Love&Dogs.
Multe alte imagini adorabile găsești în link-ul articolului. Dacă te vor inspira și pe tine, aici găsești întreaga listă cu adăposturi de animale din România, furnizată de Fundația Vier Pfoten.
Aproape toți cățelușii, mai puțin unul, fuseseră adoptați la ora publicării articolului din People 
Gânduri bune,
Alice Blue
Așa cum am promis, revin asupra articolului despre Bali, Indonezia, cu o completare despre plimbările pe elefanți, Short-Trekurile din Bali Zoo.
Voi încerca să motivez cât de bine pot rugămintea mea de a evita aceste plimbări pe elefanți, adresată tuturor celor care vor ajunge acolo, dar și celor care ar putea avea ocazia aceasta în altă țară, în altă Grădină Zoo.
Recunosc, să spui „n-am știut” nu e o scuză. Pentru că nu m-am informat înainte, nu am știut că există, de exemplu, această pledoarie, a site-ului The Dodo, pentru stoparea abuzurilor, foarte bine documentată, unde poți citi despre cât de maltratați sunt elefanții din toate țările care oferă turiștilor plimbări/treks:
– Elefanții sunt luați încă de pui, de la câteva luni, de lângă mama lor, când încep „antrenamentul” pentru industria turismului.
– Pentru a putea interacționa cu oamenii, elefanților li se „frânge spiritul”, prin metode agresive, ca înfometarea, lovirea, izolarea.
– Puii de elefant sunt, de multe ori, furați de la mamele lor prin metoda capcanelor ascunse în păduri.
– Mulți elefanți au murit de extenuare, după ce au fost neglijați, maltratați, munciți până la epuizare pentru Trek-urile cu turiști.
– De ani de zile, organizațiile pentru drepturile animalelor din întreaga lume trag semnale de alarmă în ceea ce privește maltratarea elefanților pentru beneficiul industriei turismului.
Toate de mai sus sunt doar câteva din motivele care ar trebui să fie suficiente pentru „eradicarea” trek-urilor pe elefanți. Sunt lucruri pe care dacă le-aș fi citit înainte, nu mai cumpăram biletele. Și deveneam o mică, infimă, dar importantă piedică în chinuirea a doi elefanți, în acea zi.
Ce pot să vă spun eu, ce am văzut și am experimentat, dacă aveți puterea să citiți, să dați mai departe și să ne solidarizăm ca în momentul „Je suis Charlie”, de data aceasta împotriva terorii pe care o trăiesc elefanții pentru trek-uri, urmează:
După ce am cumpărat biletele, 2 short-trekuri care includeau și taxa de intrare în Zoo și accesul în Water Park, ne-am grăbit spre foișorul de unde începeau plimbările. Am urcat în foișor, unde am găsit mai mulți turiști (familii cu copii, în special), care-și așteptau rândul. Pe harta primită erau trecute cu pixul, încă de la casa de bilete, trek-urile la minut. Pe măsura trecerii timpului, familiile se împărțeau în câte un adult și un copil per elefant. Când ne-a venit rândul, am fost împărțiți la 2 elefanți: tati și copilul pe un elefant, eu pe al doilea. Am decis ca eu să fiu singură pentru că îmi era și foarte frică (și de înălțime, și de elefanți) și nu vroiam să mă vadă copilul și să-i transmit frica mea. De la cam 3 metri, am coborât direct pe băncuța de lemn prinsă cu chingi de burta elefantului. Eu prima, tati și copilul în spate, pe al doilea. Fiecare cu câte un „driver” angajat, care stătea direct pe gâtul elefantului. „Smile, please!” Fotograful angajat ne face poze înainte să pornim. Și am pornit.
Elefantul meu era mult mai mic, mi-am dat seama că e pui. L-am întrebat pe driver câți ani are și cum îl cheamă. Mi-a spus că elefantul se numește Ranghi (scriu cum am auzit), e fată și că are 14 ani. (O copilă, mi-am zis). După mai puțin de un minut, nu știam cum să cobor mai repede, cum să rezist în acea situație, pentru că l-am văzut pe driver cum începe să o lovească pe Ranghi cu un CIOCAN!
Un ciocan cu o parte teșită și una ascuțită.
Gânduri. Soluții. Repede! Copilul e chiar în spatele meu, râde zgomotos, se bucură de experiența lui, nu știe și nu înțelege în ce poveste suntem, de fapt. Dacă o să cobor, o să se sperie. Probabil o să se sperie și elefanții să mă vadă pe jos pe lângă ei, nefiind obișnuiți cu mine. Pe lângă noi trece un elefant cât două Ranghi și atunci aflu că nu o să cobor, de la instinctul de supraviețuire, care țipa la mine. Aș vrea să închid ochii, să nu mai văd cum ZBANG!-un ciocan în capul lui Ranghi, la dreapta, ZBANG! un ciocan în capul lui Ranghi la stânga. Dar dacă închid ochii, amețesc, mai ales că oricum încercam să-mi țin echilibrul, fiecare mișcare a elefantului te mișcă de colo colo pe băncuță. Am încercat să stau mai mult întoarsă spre tati și copil, să mă asigur că ei sunt ok în spate. După 5 minute de filtre cerebrale și emoționale, am început să fac poze. Hmm, ce mirare! Toți driverii care treceau pe lângă noi își ascundeau ciocanele când observau că le focusez! Verific mereu fiecare poză, dacă se vede ciocanul. Știu, simt că odată, nu știu când, vor fi interzise trekurile. Un alt elefant mare, când trece pe lângă noi, o sperie pe Ranghi și ne dezechilibrăm foarte tare când Ranghi se ferește. ZBANG ZBANG ZBANG!!!
După 10 minute, înapoi în foișor, ne îmbrățișăm toți trei, strâns de tot. În mai puțin de 5 minute, într-o cabană de lângă foișor, ne așteptau fotografiile deja developate, cu noi pe elefanți. Cazierele noastre eco-friendly.
O luăm agale prin Grădină. O descoperim pe Terry, elefănțica mascotă a Grădinii, într-un țarc special, separat, curat. Îi cumpărăm un coș cu fructe, morcovi și porumb și o îmbrățișez de trompă, o pup, o mângâi, cât pentru toate Ranghi, surorile și frații ei, din toate Zoo din lume.
Eu sunt Ranghi. Și spun NU plimbărilor pe elefanți!
Gânduri bune,
Alice Blue.
Sânziene, Babe, Dragobete, Crăciun, Paște, toate vin cu tradiții pe care ne place să le respectăm. Dar noi suntem retro-shabby-vintage-cool. De aceea, vrem să vă propunem tradiții noi, la vremuri noi.
-Ți-ai pus, azi-noapte, busuioc sub pernă?
-Nu. Mi l-am făcut ceai. Ca să nu mă doară capul.
Busuiocul sub pernă, portalul spre Ursitul care așteaptă să fie visat, sau vâscul sub care îndrăgostiții se sărută, pot primi și alte roluri principale. Folosite ca ceaiuri, busuiocul alungă stresul și durerile de cap, iar vâscul calmează tusea și te scapă de sughițurile permanente. Și acestea sunt doar câteva dintre beneficiile lor. Nu așteptați Sânzienele sau Crăciunul, faceți-le loc și pe raftul cu ceaiuri.
Știm cu toții că iepurașii de Paște dispar de pe rafturi mai repede decât un magician spune Abracadabra. Totul pare un film pe repede-înainte. Sunt convinsă că nicăieri nu mai găsești iepurași de ciocolată. Dar poleială, da! Poți să „îmbraci” oricând o ciocolată, o cutie pliiiină de ciocolată într-o poleială de orice tip, fie că este o sacoșă sau o cutie de carton, și s-o dăruiești cuiva, (sigur te gândești la cineva acum), spunându-i că Iepurașul a întârziat și-și cere scuze, dar uite, nu l-a uitat…
„Azi e Baba mea.” spune oricine în zilele lor de Martie. Cu frig sau soare, așa cum vine, așa se duce. Dar ce-ar fi să o transformăm în Baba „cuiva”? „Azi aleg să fac pe cineva fericit, iar Baba mea să-i poarte noroc”. Un gest poate mic și neînsemnat pentru tine, pentru altcineva poate însemna enorm. Că alegi să oferi mâncare, haine, îmbrăcăminte sau timp, să asculți, să fii acolo pentru cineva, tu vei știi ce contează.
Cea mai frumoasă tradiție de Crăciun, împodobirea bradului, moment pe care îl așteptăm cu toții, de ce nu ar deveni din „Azi fac bradul”, „Azi fac cuiva bradul”? Dacă ai știi că bradul acela, oferit cadou cuiva care nu-și permite să-l decoreze atât de frumos cum ai putea să o faci tu, va lumina niște ochișori de copil, nu ai simți, cu adevărat, că e Sărbătoare?
Cana mea preferată, în care îmi beau cafeaua de dimineață, are pictată o poveste cu reni, spiriduși și, cum altfel, Moș Crăciun. Chiar dacă îi pun doar lapte și zahăr, parcă-parcă simt în ea și arome de scorțișoară, turtă dulce, parcă aud și niște clopoței și, uneori, adormită cum încă sunt, simt un fulg ce-mi aterizează pe nas, înainte de prima gură de cafea. Spiritul Crăciunului, din povestea mea de Decembrie, nu m-a părăsit încă. Și este Iulie.
Cred că stă în puterea oricui să păstreze cât mai mult timp o stare, un sentiment, cam ca atunci când ești îndrăgostit. Și tot asemenea dragostei, doar pentru că întorci file din calendar nu înseamnă că trebuie să aștepți următoarele Sânziene sau Babe, Paștele sau Crăciunul pentru a te simți cu sufletul în sărbătoare. Uneori, pur și simplu, dragostea nu trece.
Și asta e cea mai frumoasă tradiție.
Gânduri bune.
Alice Blue
Cui i s-a mai întâmplat, recent, să deschidă Facebookul și, în loc să simtă că tocmai a activat ceva electronic, să i se pară că a dat la o parte o rocă ce astupa intrarea într-o cavernă?… Mi se pare mie? Exagerez? Este din cauza faptului că stau atât de mult printre flori în atelier, prin parc, înconjurată de copii zglobii și postările dure, răutatea gratuită din spațiul virtual mă teleportează într-un Neanderthal unde îmi zgârie cu spinii lor și retina, și sufletul? Ce se întâmplă, zilele astea, când ne pregătim de o Sărbătoare a sufletului și a Învierii, de simt că nu mai e loc sub soare de atâția nori negri?
Mesajele oamenilor cu suflet, de pe Facebook, ajung la mine prin fantele unor draperii negre, sub formă de raze de soare, hotărâte să nu mă lase să-mi pierd speranța. Oameni cărora nu le este jenă, „Rușine!” de-a dreptul, să ne arate și să ne inspire cu faptele lor bune. În pofida și spre uluirea celor care cred că te „lauzi” cu o mână întinsă cuiva neajutorat, dacă faci acea mână publică. Obișnuiam, și eu, să cred că faptele bune nu trebuie împărtășite. Că e o lege creștinească nescrisă de a ascunde în inimă, acolo unde doar Dumnezeu vede, orice ajutor material sau moral pe care îl oferi. Dar, la vremuri noi și grele, percepția mea s-a schimbat, pentru că avem nevoie de inspirație, de modele pozitive și, acolo unde se impune, de o scuturare zdravănă din inerția care ne cuprinde, uneori. Însă pentru cei care au suflet (o particularitate umană care vine, deseori, cu un upgrade sub formă de filtru translator al răutății ), mesajele absolut gratuite în răutatea lor sunt niște bumeranguri magice, care își schimbă culoarea și mesajul pe drumul de întoarcere. Pentru că te obligă să iei atitudine, te motivează, te fac să vrei să fii diferit, să sapi și mai adânc la granița dintre bine și rău, unde să plantezi livezi întregi de pomi roditori de liniște, speranță, bunătate, simplitate, recunoștință, iertare, înțelegere.
Observ o preocupare intensă pentru scormonitul în viețile altora. Probabil cei care o fac au acest timp la dispoziție pentru că viețile lor sunt perfecte, sunt un model pentru societate, implicarea lor în cauze nobile a luat sfârșit, creând o lume ideală. Astfel, au asigurat planetei un curcubeu permanent, modelat din vată de zahăr, caramele și acadele. Și, ca bonus, consideră că au dreptul, obosiți fiind de binele făcut planetei, să tranșeze cu precizia unui măcelar cu experiență și caractere, și cariere, dar, mai ales, fizicuri. Când cineva alege să spună despre altcineva că este gras, urât, prost sau senil, filtrul translator din sufletul omului care citește va traduce slab, neputincios, laș, rău. Și nu despre personaj, ci despre autor.
Dacă s-ar înființa o Comisie de Etică a Facebook, mai mult ca sigur că astfel de derapaje morale ar fi sancționate cu muncă în folosul comunității și cu obligativitatea orelor de voluntariat în spitale, orfelinate, cămine de bătrâni și comunele foarte sărace ale României, unde nu există curent, apă sau gaze și mulți copii nu au haine și mâncare. De numele jocurilor și jucăriilor depozitate de mulți părinți prin garaje nici nu au auzit. Desigur, mai există și varianta sancționării ce nu presupune efortul fizic. Dacă pentru fiecare postare ce implică defăimarea sau atacarea gratuită a unei persoane, autorul ar fi sancționat cu obligarea citirii unei cărți?
Ce credeți, ar mai dispărea din norii negri de pe Facebook?
Gânduri bune.
Alice Blue
Credit Foto: Pinterest
Afară, copacii sunt înmuguriți. Mulți dintre ei au înflorit deja. Într-o seară, o zăpadă de Martie, nemiloasă cu rozul lor parfumat, le-a înghețat petalele.
În spital, el privește pe Fereastră. Și ceilalți copii vin să privească și ei, uimiți, zăpada de Martie. Lor, o soartă nemiloasă le-a înghețat, pe moment, destinele, într-un diagnostic îngrozitor: cancer.
Sper ca tu, cel ce citești acum aceste rânduri, să nu știi cum e să primești acest diagnostic pentru copilul tău, pentru un micuț rudă cu tine sau al unor prieteni dragi. Mărturisesc, cu sufletul ușor, că nici eu nu știu. Dar dacă cineva apropiat, în viitor, îl va primi, aș vrea să am certitudinea că Oamenii de la Bursa de Fericire , proiectul Asociației Dăruiește Viață , și-au mai împlinit o treaptă în destinul lor îngeresc, construind, deja, Clinica de Oncologie la Spitalul de Copii Marie Curie. Vei găsi, în linkurile de mai sus, proiecte extraordinare, duse la bun sfârșit, prin muncă asiduă, ambiție, devotament și dorința de a coborî țara noastră dintre locurile fruntașe la numărul de cazuri de cancer și de a o ridica, de pe locul 90, din Topul țărilor fericite.
Ție, ca părinte, rudă sau prieten al copilului atât de nedreptățit de soartă, dar și de condițiile actuale „oferite” în spitale, îți spun că există speranța pentru tratament la cele mai înalte standarde, pornind din momentul în care Clinica va fi, deja, construită și inaugurată. Mii de oameni știu, se bazează pe asta. Sunt companii importante care au donat, cu încredere și generozitate, sume considerabile, sau au ales să redirecționeze 20% din impozitul pe profit , datorat Statului, către Bursa de Fericire.
Mai sunt și mii de oameni simpli, ca mine, care au ales să doneze lunar câte 2 euro prin mesajul „Spital” la 8844, operațional în rețelele Orange și Vodafone sau să doneze online, chiar și din străinătate, aici: http://bursadefericire.ro/#online . Poți alege, și tu, să porți o brățară și/sau un tricou marca Bursa de Fericire, primite în schimbul unei donații.
Brățara mi-a devenit o amuletă foarte puternică: este de ajuns să o privesc și să simt că fac parte dintr-o familie unită, curajoasă și, mai presus de orice, demnă. Știu că nu voi privi cu indiferență lipsurile actuale din secțiile de oncologie și hematologie unde sunt internați copiii cu cancer. Nu voi aștepta ca „Statul” să le rezolve. Pentru că secundele de așteptare sunt numărate în picături dureroase ce se scurg prin branulele copiilor bolnavi de cancer. Și ei merită să nu mai întârziem construirea Clinicii, să ne purtăm cu demnitate și să punem, fiecare, câte o cărămidă, până vom ajunge să o vedem funcțională. Să nu ne lăsăm înfrânți, pradă sentimentului de neputință în lupta cu realitatea, ci s-o schimbăm noi, cu „armele” puse la dispoziția tuturor celor ce vor să ajute, de către Bursa de Fericire.
Poți susține această cauză și pe pagina de Facebook a Bursei de Fericire, cu un simplu like. Înseamnă foarte mult, mai ales că și prietenii tăi vor afla de Misiunea Bursei de Fericire : „(…) Sistemul medical românesc are nevoie de schimbări profunde, dar dispune de fonduri insuficiente. Misiunea noastră este să susținem activitatea spitalelor si a centrelor oncologice si hematologice, prin proiecte de strângere de fonduri. Avem obiective precise si monitorizabile pe fiecare proiect în parte și informăm, totodată, pacienții, în privința drepturilor pe care le dețin. Experiența ne-a demonstrat că, prin acțiuni de implicare și voluntariat, putem aduce schimbări vizibile în sistemul medical. BURSA DE FERICIRE a apărut din dorința de a putea ajuta mai mult, dar mai ales de a uni OAMENI. Este un loc virtual în care ACȚIUNILE prind VIAȚĂ, de aceea avem nevoie de cât mai multă implicare.”
Alătură-te, și tu, acționarilor la Bursa de Fericire.
Dăruiește Viață!
Gânduri bune.
Suzana-Alice Tone.
